Nu înţeleg de ce îmi vine greu sa scriu despre stari prin care am trecut de atatea ori. Cel mai rau îmi pare, de fapt, ca ele nu pot fi descrise si surprinse în esenţa lor. Pentru a le înţelege, trebuie sa treci prin ele. Si ,aici, exista anumite etape de parcurs. Am fost întrebata acum ceva timp daca as alege fericirea eterna, desigur ,daca acest lucru ar fi fost posibil, ţinand cont si de faptul ca toţi cautam fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin asa îmi place sa cred. Da, as alege fericirea. Însa nu eterna. De ce? Ar însemna sa învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singura în viaţa mea. Le vreau pe toate cele trei, si pe celelalte care mai raman. Mi-ar fi dor de ele. Parca as pierde ceva din mine si as înceta a mai fi eu. Si ,da, zâmbetul celui care sufera e mai dureros decat lacrimile celui care plange… Cred ca totul în viata ar trebui sa se gaseasca în mod ponderat, pentru a se stabili un anumit echilibru al lumii. Daca nu se gaseste, atunci ar trebui ca noi sa facem tot posibilul ca sa se gasească. Sa fie vorba si aici de alegere? Poţi afirma ca trist esti cand alegi sa nu fii fericit si ca ,de fapt, noi suntem cei care alegem sa vedem partea urata a lucrurilor pentru a ne pune în postura de victime? Fiecare stare sufleteasc tinde sa se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sa transforme acest exterior într-o viziune potrivita naturii ei. Ochii omului vad în exterior ceea ce îl framanta în interior. În melancolie, îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Daca melancolia este o stare de reverie, difuza şi vaga, ce nu atinge niciodata o adancime si o concentrare intensa, tristeţea, dimpotriva, prezinta o seriozitate închisa si o interiorizare dureroasa. Poti fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea caştiga în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creste.