Intr-un loc secret, departe de privirea curiosilor si ascuns curiozitatii intrusilor, se afla un loc ciudat, poate locul locul cel mai ciudat din lume, locul in care nu cad razele soarelui, nu adie vantul, nu patrund zambetele, nu se aude niciun cantec, oamenii par ca uita tot ceea ce a fost frumos si nu-si mai amintesc nimic de bine. E suit intr-un varf de cladire inalta, cea mai inalta, astfel incat nimeni, cu exceptia celor care se cred indreptatiti sa patrunda in spatiul magic, sa nu aiba acces la el. Toti cei care au iubit vreodata cu adevarat vin destul de rar aici sa se inchine pietrelor cioplite, dar cand vin, uita sa mai plece.
Cei care au iubit nu vin niciodata neinsotiti. Dar nici nu aduc flori, zambete si voie buna. Vin insotiti de regrete si remuscari si se intorc de fiecare data in lumea lor nu cu inima mai plina, ci mai goala, mai pustiita decat atunci cand s-au intors. Au privirile fixate spre inapoi si nu indraznesc sa priveasca intru totul inainte. Orele de vizita nu sunt niciodata regulate. Intervalele si momentele vizitelor te iau intotdeaua prin surprindere. In inima au resturi triste ramase una cate una de la fiecare iubire apusa. Se aude un zumzet incet... sunt tot ei, aceiasi oameni care au iubit odata, inganand incetisor balada fermecata a lui “cum ar fi fost daca...”. De fiecare data cantecul e mai nepamantean, are in mod inexplicabil alte versuri, mai inspaimantatoare, mai fanteziste...
Pe pietrele funerare sunt inscriptionate una dupa alta durerile si nemultumirile, insa majoritatea celor care vin ar dori sa vada alaturi un numar de telefon, o adresa de mail recenta spre care sa isi trimita plangerile si dorurile nevindecate. Jalea este muta, intensa, de durata mai scurta sau mai lunga. In aer pluteste de fiecare data aroma de parfum tare, parfumul in care se scalda iubirea respectiva. Sa va spun care sunt gandurile celor care patrund in in acest spatiu? “De ce”?.... Este cel mai apasator si dureros gand. “Oare am facut tot ce s-a putut?”... cel mai chinuitor. “Oare o sa mai iubesc vreodata”? Cel care te cutremura... te ravaseste pana in maduva oaselor.
Unii il confunda cu o casa bantuita in care se plimba de colo colo stafia unui 23 aprilie - ziua in care l-ai cunoscut prima oara, amintirea unei ploi marunte de primavara – ploua marunt si nesuferit cand v-ati luat adio, un pulover fabricat dintr-un material special care nu se calca niciodata – stii tu cel mai bine principiul care a stat la baza cumpararii lui, o rama foto rupta in doua si apoi lipita la loc cu banda adeziva. Este insa un cimitir. Fiecare mormant si ridicatura de pamant sunt considerate a fi sfinte, mai frumoase decat toate cele care or sa-i urmeze dupa, mai frumoase decat toate sufletele vii din viata reala. Cu putine exceptii, mai toti il vizitam cu ochii in lacrimi, cu regrete in suflet, cu urme de tristete, cu amintiri deloc apuse. In acest cimitir ghinion si Dumnezeu sunt invocati cei mai des. Dar Dumnezeu nu a dormit niciodata in asternuturle tale. Ghinionul, ca si norocul, sunt aleatorii. Acest cimitir ar trebui sa fie vesel. Nu amintirile si umbrele fostelor iubiri ar trebui sa fie eterne, ci recunostinta.... Recunostinta eterna fostelor iubiri. Iar despre mortii frumosi care ne-au facut viata frumoasa si ne-au inflorat chipurile odinioara sa se vorbeasca numai de bine!
Sursa: GARBO
luni, 12 iulie 2010
joi, 13 mai 2010
DRAGOSTEA CALUGARULUI
Pe un drum, un caine a sarit la un om si a inceput sa-l latre. Omul, insa, a pus imediat mana pe o piatra si a aruncat dupa animal. Cainele s-a ferit si, ce sa vezi ?!, a sarit mai tare la om, gata-gata sa-l muste. Speriat rau, omul a mai apucat doar sa intre intr-o curte si sa tranteasca poarta. Acum statea acolo, in timp ce cainele urla de mama focului dincolo de gard.
- Vezi, omule - i-a spus parintele celui din spatele gardului - bunatatea naste totdeauna bunatate. Daca tu ai fost rau cu cainele, cum ai fi vrut sa fie el cu tine. Hai, vino si mangaie-l!
OMUL CARE NU PUTEA SA PLANGA, NU PUTEA SA RADAEra odata un om. OM. Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele
Era odata un om. OM. Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma, pe rand sau toate odata. Le facea mereu loc in inima lui.. toate, toate sa vina catre el. Ura. Mult. Iubea la fel de mult. Ba nu. Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Omul nostru dadea nastere urilor. Iubea. Iubea pe cel care il facea sa se simta iubit. Era vultur. Zbura cam sus pentru nasul unora Era inger. Prea naiv pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era viu si insufletit de mama tuturor dorintelor... Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care il tineau conectat la aparatul numit viata.
Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Cam increzut si plin de el comul nostru. Misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale... Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si rasmultite... nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul pe care il vrei de la viata vine. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.
Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Dupa propriile aparate de masuratoare, in opinia personala... Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite, rasmultite, mintite, adaugate multe... omul nostru si-a dat seama... DIN NOU... ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic.
Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Cam increzut si plin de el comul nostru. Misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale... Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si rasmultite... nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul pe care il vrei de la viata vine. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.
Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Dupa propriile aparate de masuratoare, in opinia personala... Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite, rasmultite, mintite, adaugate multe... omul nostru si-a dat seama... DIN NOU... ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic.
Asa ca si-a construit ziduri in jurul lui, ziduri in care nimeni nu mai putea patrunde. In interiorul lor, nu era nici bine, nici rau, insa era confortabil. Accesul altora, oricui i-ar fi declarat vreun sentiment, gest sau intentie era interzis. Nu il atingea nimeni. Nimeni nu il ranea. Omul nostru nu se lasa convins nici cand altii, incercand sa-l il strigau las, egoist, mort viu. Nu-si dorea sa fie adus la viata. Pentru ca nu mai putea sa zambeasca. Nu mai putea sa planga. Amorteala sentimentala autoindusa era cea mai sigura strategie de aparare. Era odata un om, acelasi om, care statea linistit pe o piatra. Tacea. Nu vedea firul de iarba din jurul lui cum ii gadila piciorul. Nu vedea gandacul incercand sa i se urce pe pantoful lacuit. Nu vedea iarba cum se unduia valurile in jurul sau. Se facea ca nu vede mainile care se intind in jurul sau. Apoi o musca i s-a asezat in palma. O privea uimit. Il gadila groaznic. Si l-a pufnit un ras naprasnic.
Morala? Asa este omul uneori. Uita sa-si coboare privirea catre lucrurile care duc la regasirea de tine.
marți, 27 aprilie 2010
STAPANUL CADOULUI
Lânga Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune ca în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde traia batrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pâna când adversarul facea prima miscare si, apoi, fiind daruit cu destula inteligenta pentru a corecta orice greseala ar fi facut, contraataca cu viteza.
Tânarul luptator nu pierduse înca nicio lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l învinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar batrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânarul a început sa-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pâna si pe stramosi. Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batrânul ramânea impasibil. La sfârsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte si provocari, studentii l-au întrebat: "Cum ai putut rabda atât de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, în loc sa-ti expui lasitatea în fata tuturor?"
"Daca cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?" - întreba Samuraiul.
"Celui care ti l-a oferit - replica unul dintre discipoli."
"La fel si cu orice mânie, insulta sau invidie - spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat."
In viata de zi cu zi, sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite. Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de tine. Poti alege sa accepti orice cadou si sa fii inclus in planurile altora, sau sa fii selectiv... si sa accepti doar acele cadouri care te ajuta in viata.
Într-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde traia batrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pâna când adversarul facea prima miscare si, apoi, fiind daruit cu destula inteligenta pentru a corecta orice greseala ar fi facut, contraataca cu viteza.
Tânarul luptator nu pierduse înca nicio lupta. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l învinga pentru a-si mari faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar batrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânarul a început sa-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pâna si pe stramosi. Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batrânul ramânea impasibil. La sfârsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte si provocari, studentii l-au întrebat: "Cum ai putut rabda atât de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, în loc sa-ti expui lasitatea în fata tuturor?"
"Daca cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?" - întreba Samuraiul.
"Celui care ti l-a oferit - replica unul dintre discipoli."
"La fel si cu orice mânie, insulta sau invidie - spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat."
In viata de zi cu zi, sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite. Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de tine. Poti alege sa accepti orice cadou si sa fii inclus in planurile altora, sau sa fii selectiv... si sa accepti doar acele cadouri care te ajuta in viata.
miercuri, 21 aprilie 2010
SCRISOARE CATRE AMANTA TATALUI MEU
Trebuie sa fii o persoana rea. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa te descrie altii. Te urasc dinainte de a afla de existenta ta. Dar tu ma inveti ce inseamna cuvantul ura. Ai venit ca un intrus in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra.
Te urasc. Sunt primele cuvinte care imi vin in minte. Cele mai simple. Cele mai adevarate. Cele care imi stateau de mult pe limba. Trebuie sa fii o persoana rea, o persoana care uraste copiii si le vrea raul cu orice pret. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa o descrie altii. Nu poti sa fii altfel decat mi te-am imaginat. Ce esti tu? Si cine esti? Trebuie sa fii o vrajitoare rea care se hraneste cu suferintele copiilor. Sau o zana frumoasa si rea care are puterea de a vraji barbatii!!!??? S-ar putea, da. Poate amandoua. Ai venit ca un musafir nepoftit in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra. Tu erai cea care imi furai timpul, tu esti cea care faci din copilarie mea un vis urat. Nimeni nu mi-a spus pana acum de ce taticul meu intarzia in fiecare seara cand trebuia sa ma ia de la scoala, insa am aflat de la Ana, colega mea de joaca si de la ceilalti copii, mai toti, care susoteau in gura mare si ma luau peste picior. Stiau toti de taticul meu, mai putin eu… Nici nu am putut sa plang de ciuda si rusine, incercam sa le explic ca spun minciuni frustrate sau sa inventez altele pe loc. Am aflat mai apoi… Alti copii cum de au familii fericite? Alti copii cum de reusesc sa-si pastreze familiile unite? Eu?... Scrisoare catre amanta tatalui meu
Tu erai cea care facea sa curga lacrimi pe obrazul mamei mele. Am surprins-o de mai multe ori pe mama cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Credeam ca nu o sa aflu niciodata de ce si credea ca o sa cred cand imi spunea ca nimic. Nu era “nimic”, erai tu de vina. Tu erai cea care ranea fiinta care m-a adus pe lume. Implicit, erai persoana care ma ranea pe mine. Vreau sa vad lumina in ochii mamei. Merita sa fie fericita pentru ca a reusit de atatea ori sa ma faca si pe mine sa fiu fericita. Stii, nimeni nu are un par mai frumos ca al ei si nimeni nu poate sa imi citeasca povesti noaptea atat de frumos… Si doar ea ma strange atat de puternic si bine la pieptul ei. Tu ma faci ca cred ca nu sunt un copil suficient de bun incat sa tin laolalta familia, ca nu pot sa-mi fac parintii sa se iubeasca. Eu sunt de vina? Sau tu? Sau trebuie ca iubirea asta a oamenilor mari se duce asa, cu una, cu doua? Dar la alti parinti cum de ramane iubirea asta? Aceeasi sau alta?
Nu stiu sa-ti scriu frumos, doamna invatatoare i-a spus mamicii mele ca nu am talent la literatura. Vin insa cu o rugaminte Sa nu incerci sa-mi faci pe plac pentru ca nu vreau sa vad cum esti niciodata. Sa nu incerci sa ma cunosti.... tata spune ca sunt rea, mama incearca sa ma dezvete de acest obicei. Dar tu m-ai invatat… Te urasc dinainte de a afla de existenta ta, te urasc fara a te cunoaste cu adevarat, te urasc fara sa stiu prea bine ce inseamna acest lucru.
Probabil te gandesti ca sunt doar un copil care nu stie ce spune si scrie. Stiu de mult timp sa citesc, insa nu reusesc sa inteleg semnificatia cuvantului “divort”. Eu cred ca este un cuvant brutal, urat, prea dur. Inseamna despartire. Inseamna ca o familie isi imparte copilul in jumatate. Sau ca renunta intr-un fel sau altul la el. Eu cred ca oamenii devin egoisti cand uita sa se gandeasca la soarta unui copil. Cum spuneam – copilul sunt eu. Eu vreau aici unde m-am nascut, cu amandoi parintii in jurul meu. Ti-as fi recunoscatoare daca ai putea sa dispari din viata noastra. Parintii mei sunt cei care ar trebui sa fie langa mine pentru tot restul vietii. Ei m-au facut sa ma simt dorita din primul minut de viata. Tu ma faci sa ma simti inutila, un copil care nu mai este de ceva timp dorit, care nu-si mai are locul la el acasa. Te rog, te implor sa pleci din viata noastra asa cum ai venit. Aici nimeni nu te doreste. Nici macar tata. Pentru el, tot mama este cea mai frumoasa. Tu nu poti sa-i furi iubirea tatalui. Nu poti sa-mi furi iubirea taticului meu.
Te urasc. Sunt primele cuvinte care imi vin in minte. Cele mai simple. Cele mai adevarate. Cele care imi stateau de mult pe limba. Trebuie sa fii o persoana rea, o persoana care uraste copiii si le vrea raul cu orice pret. O persoana care vine ca un intrus si fura fericirea celor din familie nu poate sa fie o persoana buna oricat de frumos ar incerca sa o descrie altii. Nu poti sa fii altfel decat mi te-am imaginat. Ce esti tu? Si cine esti? Trebuie sa fii o vrajitoare rea care se hraneste cu suferintele copiilor. Sau o zana frumoasa si rea care are puterea de a vraji barbatii!!!??? S-ar putea, da. Poate amandoua. Ai venit ca un musafir nepoftit in viata noastra si ai distrus toate promisiunile de fericire din familia noastra. Tu erai cea care imi furai timpul, tu esti cea care faci din copilarie mea un vis urat. Nimeni nu mi-a spus pana acum de ce taticul meu intarzia in fiecare seara cand trebuia sa ma ia de la scoala, insa am aflat de la Ana, colega mea de joaca si de la ceilalti copii, mai toti, care susoteau in gura mare si ma luau peste picior. Stiau toti de taticul meu, mai putin eu… Nici nu am putut sa plang de ciuda si rusine, incercam sa le explic ca spun minciuni frustrate sau sa inventez altele pe loc. Am aflat mai apoi… Alti copii cum de au familii fericite? Alti copii cum de reusesc sa-si pastreze familiile unite? Eu?... Scrisoare catre amanta tatalui meu
Tu erai cea care facea sa curga lacrimi pe obrazul mamei mele. Am surprins-o de mai multe ori pe mama cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Credeam ca nu o sa aflu niciodata de ce si credea ca o sa cred cand imi spunea ca nimic. Nu era “nimic”, erai tu de vina. Tu erai cea care ranea fiinta care m-a adus pe lume. Implicit, erai persoana care ma ranea pe mine. Vreau sa vad lumina in ochii mamei. Merita sa fie fericita pentru ca a reusit de atatea ori sa ma faca si pe mine sa fiu fericita. Stii, nimeni nu are un par mai frumos ca al ei si nimeni nu poate sa imi citeasca povesti noaptea atat de frumos… Si doar ea ma strange atat de puternic si bine la pieptul ei. Tu ma faci ca cred ca nu sunt un copil suficient de bun incat sa tin laolalta familia, ca nu pot sa-mi fac parintii sa se iubeasca. Eu sunt de vina? Sau tu? Sau trebuie ca iubirea asta a oamenilor mari se duce asa, cu una, cu doua? Dar la alti parinti cum de ramane iubirea asta? Aceeasi sau alta?
Nu stiu sa-ti scriu frumos, doamna invatatoare i-a spus mamicii mele ca nu am talent la literatura. Vin insa cu o rugaminte Sa nu incerci sa-mi faci pe plac pentru ca nu vreau sa vad cum esti niciodata. Sa nu incerci sa ma cunosti.... tata spune ca sunt rea, mama incearca sa ma dezvete de acest obicei. Dar tu m-ai invatat… Te urasc dinainte de a afla de existenta ta, te urasc fara a te cunoaste cu adevarat, te urasc fara sa stiu prea bine ce inseamna acest lucru.
Probabil te gandesti ca sunt doar un copil care nu stie ce spune si scrie. Stiu de mult timp sa citesc, insa nu reusesc sa inteleg semnificatia cuvantului “divort”. Eu cred ca este un cuvant brutal, urat, prea dur. Inseamna despartire. Inseamna ca o familie isi imparte copilul in jumatate. Sau ca renunta intr-un fel sau altul la el. Eu cred ca oamenii devin egoisti cand uita sa se gandeasca la soarta unui copil. Cum spuneam – copilul sunt eu. Eu vreau aici unde m-am nascut, cu amandoi parintii in jurul meu. Ti-as fi recunoscatoare daca ai putea sa dispari din viata noastra. Parintii mei sunt cei care ar trebui sa fie langa mine pentru tot restul vietii. Ei m-au facut sa ma simt dorita din primul minut de viata. Tu ma faci sa ma simti inutila, un copil care nu mai este de ceva timp dorit, care nu-si mai are locul la el acasa. Te rog, te implor sa pleci din viata noastra asa cum ai venit. Aici nimeni nu te doreste. Nici macar tata. Pentru el, tot mama este cea mai frumoasa. Tu nu poti sa-i furi iubirea tatalui. Nu poti sa-mi furi iubirea taticului meu.
vineri, 26 februarie 2010
joi, 25 februarie 2010
POVESTEA GHEMELOR PUFOASE SI CALDE
 | A fost odata ca niciodata o tara in care toata lumea era fericita. Fiecare persoana se nastea cu un sac fermecat care continea un stoc interminabil de gheme pufoase si calde. Cand acestea erau daruite altor persoane, ele erau ca atingerea mainii unui copil mic, astfel incat oamenii simteau caldura si afectiune ori de cate ori primeau un ghem pufos si cald. Si pentru ca sacii erau fermecati, fiecare putea cere si primi oricat de multe gheme calde vroia. Intr-o zi, a venit o vrajitoare rea, care a raspandit zvonul ca nu vor fi intotdeauna suficiente gheme in saci. |
Vrajitoarea vroia sa vanda o licoare care aduce fericirea, astfel ca stocurile gratuite de gheme pufoase calde nu erau benefice pentru afacerea ei.
Oamenii au inceput sa ascunda ghemele pufoase calde, in caz ca zvonul ar fi adevarat, astfel ca, la fel ca in cazul pietelor financiare, au sfarsit prin a face acest lucru sa devina real.
Acum locuitorii nu mai erau la fel de fericiti. Oamenii daruiau gheme numai cu economie, si chiar si atunci vroiau un ghem in schimb, de fiecare data. Unii au inceput sa daruiasca gheme din plastic, astfel incat sa pastreze originalele pentru ei. Desi pareau foarte reale, senzatiile pe care le ofereau nu erau aceleasi.
Unii au inventat spini reci, care stimuleaza sentimente neplacute, dar cel putin le reamintesc oamenilor ca ei traiesc. Vrajitoarea cea rea a facut o multime de bani vanzand leacurile ei nenorocite.
In cele din urma, un calator intelept a trecut prin tinut si vazand ceea ce s-a intamplat le-a spus oamenilor ca sacii ERAU fermecati, si cu cat scot din ei mai multe gheme, cu atat mai multe vor fi fabricate in saculeti.
Unii oameni l-au crezut pe calator si au inceput sa scoata mai multe gheme. Acum asteptam sa ii vedem reusind sa aduca inapoi obiceiul daruirii de gheme calde pentru binele oamenilor.
de Julie Hay
O versiune recenta, cu recunostinta, lui Claude Steiner
Sursa: AndySzekely.ro
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim .."